Îmi plac la nebunie poveștile cititorilor cu cărțile mele. Pentru că unii, din câte îmi povestesc chiar ei, au experiențe intense.
Unul dintre colegii (și prietenii) de liceu ai lui fii-miu, auzind că mama amicului, eu adicătelea, se îndeletnicește cu chestii de-astea nelumești, total neproductive, cum ar fi scrisul, s-a gândit să cumpere primul volum al seriei Păcatele fiului și să-l ofere cadou maică-sii.
Când ne-am reîntâlnit, băiatul mi-a zis în față că mamei sale i s-a părut că limbajul din carte e vulgar și a lăsat-o deoparte.
Imaginați-vă un om căruia i-a căzut fața, peste care după aia a trecut un tren cu 45869 de vagoane, o căruță încărcată cu varză și o babă știrbă rânjind ca Joker pe tricicletă. 🤪
Habar n-am de ce am simțit nevoia să detaliez la babă… 🤔
Eh! Oricum… Eu eram de 687 de ori mai rău.
*
Fac o mică paranteză… Dacă vreți să fiți sadici, cu adevărat sadici, mergeți în fața unui autor, priviți-l fix în ochi și spuneți-i că nu v-a plăcut cartea lui. Apoi analizați multitudinea de expresii pe care chipul lui e în stare să le combine într-un rictus de milioane în doar o fracțiune de secundă. 😱
E ca și cum i-ați spune că are un copil urât, așa că give the author a break dacă aveți senzația că abia se abține să nu vă pomenească toate neamurile, de la Burebista încoace. 😱
Dacă e un bun actor, va zâmbi și va spune că vă respectă opinia… În realitate, vă respectă exact ca pe unul care îi spune că fii-su e pocit, și cam tâmpițel, și că ar fi trebuit să-l abandoneze în maternitate imediat după ce l-a născut.
*
Să revenim la chestiunea cu Păcătosul (cum mai scurtează lumea numele seriei Păcatele fiului).
Am aflat mai târziu ce anume din carte a determinat-o pe mama amicului fiului meu să arunce primul volum cât colo.

„ — Avem un criminal, zise.
Ochii îi sclipeau mai tare decât de obicei.
—Și? Nu sunt toată ziua la știrile de la ora 5? Pe alese: blonzi, bruneți, grași, slabi, tineri, bătrâni…
— Nu ca ăsta!
— Zău? Lasă-mă să ghicesc, ăsta are trei coaie.

Peste un timp, vine fii-miu acasă și-mi spune:
– Mai ții minte că a luat amicul meu cartea ta și maică-sa a zis că bla, bla, bla… (și reia ce am scris eu mai sus).
– 🤨 Mdea…, am mârâit eu.
– Fii atentă! Mi-a zis că maică-sa n-a mai ieșit din dormitor două zile, nici de mâncare nu i-a mai făcut. Doar o vedea trecând spre baie ca o nălucă, ținând cartea ta în brațe. Vezi că vrea restul volumelor.

În clipa aia, nu știu cum, l-am auzit pe Freddy Mercury cântându-mi stereo în urechi:
We are the champions, my friends
And we’ll keep on fighting ‘til the end
We are the champions
We are the champions
💪

Am avut ocazia să mă întâlnesc cu doamna la Târgul de carte Gaudeamus 2019, unde a venit să cumpere toate celelalte cărți scrise de mine și să facem poze. Mi-a povestit experiența ei cu Păcatele fiului, și am râs împreună de relația pasional-furtunoasă pe care a avut-o cu demonul Beleth.
A spus că, într-adevăr, așa s-a întâmplat. A citit puțin, a dat de cuvântul „coaie” și n-a avut chef să meargă mai departe. Peste ceva timp i-a căzut din nou cartea sub ochi și a zis să mai încerce. Eh! Atunci s-a produs declicul care a făcut-o să adore seria. 🥰
Bănuiesc că, una peste alta, e bine când o carte stârnește emoții, indiferent de natura lor.
🌈