Totuși, cât de mari să-mi fi făcut țâțele?

Să fii scriitor în Romania înseamnă să alegi o cale presărată cu agonie și extaz.

Extaz când îți faci un cerc de cititori care devin dependenți de stilul tău și așteaptă cu nerăbdare orice altceva apuci să scrii printre obligații și jobul care-ți asigură pâinea de zi cu zi, și agonie când vezi că, oricât de bun ai fi, dacă te cheamă Theo Anghel, și nu Linda Cooper, or whatever cu iz englezesc, ești declasat din start.


Theo Anghel…. Fuck! Cu excepția acelui h în Theo, totul sună atât de românesc! Cine m-o fi pus să-mi clădesc o carieră cu iz mioritic, când puteam să aleg dintre atâtea nații cu carismă? Francez, englez sau… top of the top, american…
Să fii român e zero chiar și pentru români. Mai trebuie să spun cum pari unui străin? Miroși a slugă, a cineva care nu poate gândi singur, ci așteaptă directive de la alții cu tradiție în a-i călări pe alții.
Să fii autor român e chiar mai rău decât să fii un român oarecare. E sub zero.
Înseamnă să stai geană pe rețelele de socializare și să te lupți pentru fiecare apreciere. Știu autori care au făcut depresii din cauză că ceea ce credeau ei despre viața de autor în Romania, înainte să intre în miezul acestui malaxor, nu s-a potrivit pe niciunde cu realitatea. Și-au imaginat că au aceeași șansă cu autorii străini, că vor scoate o carte sau două, și covorul roșu se va derula dinaintea pașilor lor, gloria și lumina reflectoarelor le vor încălzi creștetele.


Românii nu vor întinde niciodată covoare roșii ca să fie călcate de picioarele altor români. Le vor întinde doar pentru străini, pentru că doar ei sunt cumva plămădiți dintr-un material superior. Totul la ei sună mai bine, zâmbetul le este mai strălucitor, abilitatea de  a face și o frază submediocră să pară ca suptă direct de la sânul muzei supreme.
Mai ai o șansă dacă s-a întâmplat să apari la televizor. Cum 99% din națiune stă cu ochii beliți în televizor, devii automat popular. Nu contează subiectul care te aduce pe micul ecran. Doar să-ți apară mecla acolo. Că ești pipiță siliconată, violată pe șantier, autor… Nu contează.
Asta m-a făcut odată să gândesc, după ce am scris volumul Întoarcerea, primul din seria Am murit, din fericire, că ar trebui să-mi pun silicoane, să mă duc pe un șantier și să mă străduiesc să devin victima unui viol, apoi să apar la TV, unde, la două suspine despre trauma suferită, să strecor obsesiv: Am scris și eu o carte.
Noroc că mi-am dat seama iute că sunt autor de serii, nu de volume stand-alone și că n-aș fi putut să îndur episoade de siliconare și viol după fiecare dintre cărți. Totuși, cât de mari să-mi fi făcut țâțele? Am scris 11 cărți. Calculați voi.

Ce mi-a mai rămas? Facebookul.
Dar și asta e o sabie cu două tăișuri. Se știe că familiaritatea distruge respectul. Să stai pe Facebook ca autorul străin, mândru și rece, intangibil în turnul lui de fildeș, nu merge. Ăluia îi fac alții reclamă. Ție nu-ți face nimeni.
Stai și răspunzi fiecărui comentator la postările tale. Pui emoticoane, inimioare, mulțumești, pentru că așa crezi tu că-i frumos.
Dar devii prea familiar cititorului. Ești aproape de el, îți pierzi aura. Chiar dacă tu scrii de rupi, ești prea de-al casei ca să te valorizeze cât Holly Black sau Collen Hoover sau whatever, de la care n-au primit în viața lor un laic sau o inimioară.
Ești prezent la târgurile de carte. Cititorul te vede la un metru de el. Ești prea accesibil, așa că ăsta e un marker pentru lipsa ta de valoare. Să nu fiu nedreaptă, sunt unii cititori care m-au făcut să mă simt cea mai tare autoare din galaxie, nu din Romania, dar majoritatea se uitau la mine cu un soi de dezamăgire că mă arăt atât de prietenoasă și că nu mă situez din start pe un piedestal în interacțiunea cu ei.

Dar și la asta există alternativă. Te-a pus dracu` să te crezi div sau divă?! Ești autor român în Romania, cum adicătelea să fii div (ă)? Cum îndrăznești? A venit vreun străin să spună asta despre tine? Vreun american, vreun englez ceva? Hai, un francez măcar? Atunci, stai dracului în banca ta și nu îndrăzni să-ți sufli mucii în public.
Ești taxat pentru cel mai mic derapaj. Nimănui n-o să-i mai pese că i-ai oferit momente de evadare în universuri fabuloase, nu mai ești autor, căruia i se iartă excentricitățile inerente, ci „prietenul” de pe Facebook, ăla pe care, de la protecția monitorului tău, îl poți face cu ou și cu oțet, îi poți închina chiar și o poezie în care să-l numești pupăză. La urma urmei, cum să nu-ți permiți? Ai mâncat chiar și amandine cu autorul ăsta din același carton de cofetărie. Tembelul de autor trebuie să plătească pentru că nu te-a privit de sus.

Am observat că până și cei care mă laudă și-mi recunosc „geniul” (poftim! românul din mine vrea să se scuze pentru că a îndrăznit să-și atribuie vreun strop de geniu) nu consideră că aș merita să fiu tratată mai bine decât cel mai mediocru autor străin. Am testat, postând despre cărțile mele și urmărind să văd dacă măcar cei care mi s-au declarat fani dau Share. Vreo doi-trei au rămas consecvenți și o fac. Restul nu! În schimb, orice postare despre carte cu autor străin, nici nu contează care, nume care să nu sune românește să aibă, este automat preluată și viralizată.

Bănuiesc că nu am cum să schimb ceva. Disprețul românului față de orice este la fel de românesc ca el nu poate fi nici măcar ameliorat, darămite vindecat.
Și nici nu vă imaginați cât rău ne face asta, și nu mă refer doar la contextul chinuit în care supraviețuiește literatura contemporană, ci la tot.

Câțiva autori români, culmea, dintre cei mai buni, au declarat că vor renunța la scris. Eu sper să se răzgândească, cu toate că le înțeleg frustrarea. E greu să te lupți cu sentimentul că nu ești binevenit la tine acasă.